Despre iubire, singuratate si ambitie
"Dupa toate ca esti frumoasa, mai esti si desteapta. De ce nu profiti de asta ?"
"Ba nuu ..."
"Ai putea sa ai orice, daca vrei."
Stiu ca sunt frumoasa. Stiu ca am destula minte in cap Si stiu foarte bine ce pot obtine daca imi pun ambitia.
Dar daca nu vreau ... ce se intampla.
Daca ma multumesc cu ceea ce am, si lupt pentru ceea ce vreau, dar singura ...? Nu cu ajutorul altuia.
Toata viata am cautat iubirea. Uneori, am tratat situatia cu superficialitate, dar in toate cazurile, in spatele intentilor, se afla o singura dorinta, aceea de a fi iubita, si de a iubi.
Sunt momentan cu Alex intr-o pauza, deja fiind a3a zi in care nu vorbim. Realizez ca situatia asta ii cu doua taisuri. Sunt constienta de faptul ca martea viitoare, ii posibil sa se incheie totul, dar imi asum responsabilitatea.
Stiu ce merit, pentru ca stiu ce pot oferi la randul meu iar daca cineva nu se comporta cu mine cum ar trebui, atunci nu ar fi cazul sa am regrete.
Acceptam unele persoane in viata noastra de nevoie. Ne contopim in sentimentul de iubire si ne cataram asupra lor precum o iedera.
Vrem sa ii acaparam cu totul, dar nu egoist, ci doar ca poate, poate ... in timp ne vor iubi.
Dar vine o vreme, cand te saturi. Cand iti dai seama , ca nu e bine ce faci.Ca pentru iubirea altuia, nu ar trebui sa lupti .... Ca poate, nu ii persoana ideala si nu ar trebui sa te opresti din cautari.
Afirm acum, un lucru care il spun de un an jumatate. Poate suntem persoanele potrivite, dar asta nu ii timpul ideal noua.
Si totusi ... Am speranta. Am incredere ca orice s-ar intampla, voi fi bine si ca intr-o buna zi, printre atatia nepotriviti, voi vedea pe strada o raza de lumina care ma va indruma la tot ce am sperat vreodata.
In fond ... Nu ajungem sa imbatranim decat alaturi de oamenii cu care ni se potrivesc povestile.
Nu stiu daca asta ii doar in mintea mea , dar noua ni se potriveau.
Poate sa-ti oferi o zi intreaga tie e un raspuns. Sa-ti citesti postarile, sa nu vorbesti cu nimeni, sa incerci sa le retraiesti, sa incerci sa vezi printre randuri... in fiecare postare ti-ai lasat o parte din inima. Ai relatat ce ai simtit pe moment. Probabil o sa ajungi la concluzia ca abia mai scri despre tine. Odata in an scri despre vreo prietena pe care o pierzi sau ceva in general despre prietenele tale, iti mai pui sufletul intr-o postare despre creme si ingrijire feminina... dar 98% din postarile tale au un fel de mesaj pentru el. El e prezent in fiecare postare, poza, melodie, carte de dragoste pe care zici ca ai inceput s-o citesti intr-o cafenea linistita... Poate o sa vezi si o sa realizezi ca el ocupa un loc prea mare in tine. Daca nu exista un echilibru inauntrul tau tot timpul te simti coplesita si incoltita. Da. Te simti bine o perioada. 2-3 zile, poate 4. Dar dupa zilele astea aceleasi ganduri, aceleasi intrebari ca si anul trecut iti apar in minte si te fac sa te simti pe loc. Ca si cum nu ati miscat deloc relatia inainte. Te definesti prea mult din relatia asta cand nu trebuie decat sa faci un echilibru intre toate aspectele din viata ta. Eu nu ti-am scris lucrurile astea din rautate. Sectiunea asta de comentarii e pusa la libera exprimare si nu vreau sa crezi ca vin asa si eu si iti dau niste sfaturi cand nu stiu exact cum sta treaba intre voi. Dar vreau sa-ti zic ca asa am fost si eu. Blogul meu e pus pe privat din cauza postarilor in care il injuram si il blestemam pentru tot ce-mi facea. Innebuneam cand vedem ca facebook-ul e asa important. Ma gandeam la un viitor si vedeam facebook-ul un lucru asa de mic si el nu renunta nicicum si mi-a lasat impresia ca nu vrea viitorul ala cu adevarat. Am realizat ca... desi e mai mare ca mine, e copil. Parea asa matur. Inca sunt indragostita de el. Dar eram exact ca tine. Un blog plin de el. O inima plina cu el. Un cap plin de ganduri cu el. Apoi... pauza. Imi scrie, ma cauta, ma vrea, ii e dor... dar am ajuns in 3 luni fara el sa fiu un om complet diferit. Telefonul meu nici n-are numarul lui inauntru. Id-ul meu de mess are adresa lui dar nu imi mai fug ochii dupa numele lui cand intru in lista, fb nu mai am ca m-am concentrat doar pe mine... am realizat ca aveam nevoie de o pauza si un echilibru. Acum, peste cateva saptamani o sa ma vad cu el, o sa fiu sigura pe mine si o sa fiu puternica asa cum are el nevoie de mine si eu la fel. Il iubesc. Sanatos. Asa cum te iubeste Alex pe tine. Sanatos. El e echilibrat, calculat... asa ai si tu nevoie sa fi.
RăspundețiȘtergereDaca te simti bine cu tine... continua cum crezi. Asta e doar o parere si un sfat daca te vezi la rascruce si nu sti ce sa faci. E doar un punct de vedere nimic altceva.
Sper sa te gandesti la ce traiesti. Esti tanara. La fel si eu. Tineretea si frumusestea corpului, energia, cheful de viata, aripa parintilor... nu le avem pentru totdeauna. Incearca sa echilibrezi iubirea cu fericirea proprie si asa o sa te poti bucura si de anii de acum.
Te zbati de prea mult timp. Te tot bati in ganduri si in fel de fel de concluzii care dureaza foarte putin. Starile, gandurile si planurile ti se schimba pe zi ce trece si e ok. Toate femeile puternice o sa treaca prin asta la un moment dat. E doar o etapa. Sunt putine cu gandirea si puterea asta de a lupta asa mult pentru ce e al ei.
Te pup, ai grija de tine!:)
Ah, mi-am amintit de ceva. E un exemplu adevarat pe care l-am trait chiar eu.
RăspundețiȘtergereA trecut un an de plansete. Nu traiam cand el nu era in acelasi oras cu mine. Eu stateam aici el pleca la Sibiu, Plangeam, nu ieseam, m-am inchis in mine, am inceput sa ma urasc pur si simplu nu ma recunosteam fara el. El era bine. Iesea. Bere cu baietii? Cum sa nu. Meci? Da. Fotbal cu nustiu cine? Mergea. Venea si acasa, se vedea ca ii pasa, imi zicea sa ies, sa merg sa fac sa... sa fiu eu iar. Dar nu eram in stare sa articulez ceva. Stateam in casa la seriale, mancam o tona de prostii. Nu faceam nimic productiv toata ziua. Sa merg la scoala era cel mai bun lucru pe care-l faceam eu.
Apoi... in ora de psihologie... Ne-a pus profa sa facem un fel de test de personalitate sau ceva de genul.
Ciudat ca mie mi-a iesit un numar prea mare. A fost de parere ca ceva nu e in regula. Nu-mi dau inca seama cum a realizat ea si ce a realizat dar mi-a zis sa-i fac o vizita in cabinetul ei dupa ore.
Speriata si chiar rusinata ca merg la psiholog am zis ca lucrurile mi-au iesit de tot de sub control si probabil am inebunit de tot:)) tremuram.
Am intrat la ea in birou, m-am asezat pe un scaun si ea a inceput cu niste intrebari simple. Despre familie, prieteni... vedea ca totul e ok in partile alea si ca am sustinere de la parinti si tot ce am nevoie. Apoi... din povesti... am ajuns la el. La plecarea lui la facultate.
S-a terminat sedinta, mi-a zis sa ma intorc sa vorbim.
Ciudat e ca eu nu am vorbit inainte cu nimeni despre temerile mele cele mai mari si despre toate gandurile mele care se zbateau non stop in capul meu.
Am mers la ea dupa o saptamana... si i-am zis tot. Am plans.
Apoi... a venit mai aproape de mine si mi-a zis cu un zambet ca sunt un o femeie speciala care a trecut prin multe si care e puternica si foarte matura la varsta ei.
A tacut si dupaia mi-a zis sa-mi imaginez viata mea ca pe o casa. O casa mare si goala.
Mi-a zis... tu realizezi ca daca nu umplii toate camerele din casa aia mare si goala... nu te poti bucura de ea?" stateam si ma uitam ca tampita la ea si vedeam ca are dreptate.
Iulia...
Casa aia are o gramada de camere care trebuiesc decorate si impopotonate cu o gramada de culori...
Tu tot umpli casa ta doar cu o camera care e deja plina, trebuie sa lucrezi la alte camere sa fie toate pline, altfel casa ta se prabuseste peste tine.
Stiu ca poate suna foarte prostesc dar pentru mine e "palma" care m-a trezit si acum imi pare rau sa vad ca cineva trece prin ceva asemanator cu ce-am trecut eu... Esti chiar o femeie in toata puterea cuvantului si esti tanara. Mie-mi pare rau ca nu am incercat sa schimb tot mai demult cum am facut-o acum. Am pierdut mult timp ingandurata si parca moarta. Ca doar pe dinafara eram vie si umblam:)
Nu stiu daca ma intelegi... dar sper sa pricepi ceva ceva de aici. Scuze ca am scris atata dar e doar pentru ca iti citesc blogul de ani buni si imi pasa, mai ales ca sa traiesti asa e practic un pacat. Dumnezeu ti-a dat viata s-o traiesti in adevaratul sens nu s-o traiesti pe dinafara. Ocupate de sufletul tau. M
Sincer, nu stiu cum ai rabdare sa imi scri atatea ... Dar multumesc :* Poate ai observat, dar 95% din postari, sunt triste. As vrea sa scriu despre fericire, despre zilele in care pe cer nu este nici un nor, fredonez doar melodii de dragoste si zambesc din cel mai marunt lucru ... Dar nu pot.
ȘtergereAlea cele 5% din postari, sunt cele trase de par. Gandul ala ... "Ar trebui sa scriu si ceva dragut, sa nu mai umplu blogul de ganduri negative" sau " Vai ... a trecut o saptamana, 2 de cand nu am postat, ar cam fi cazul" ...
Poate ai observat , sunt postari cum multe greseli gramaticale ... Acelea sunt cele din suflet. In care probabil, is mai jos si mai depreimata ca niciodata, incat nici sa le mai citesc o data sa le corectez, nu sunt in stare.
Pot scrie doar cand am ceva. Cand imi e dor... Cand sufar ... Cand sunt nefericita....
Si da, comparatia cu casa ii una buna. Eu nu cred ca mi-am umplut o camera de el, cred ca fiecare camera ii umpluta pana la refuz, desi nu ar fi trebuit, cu el.
Am o viata sociala destul de activa in ultimul timp... Nu imi neglizez prietenii, ies in oras... dimineata la cafea, pranz la amiaz, club seara ... Dar orice as face, oricum mi-as petrece timpul, el ii in mintea mea.
Ma uit pierduta la oameni cum vorbesc cu mine, si ma intreb "Oare el ii la scoala la ora asta ..?"
Verific telefonul la fiecare 3 minute, desi stiu prea bine ca are un orgoliu mai mare cat tot orasul la un loc si nu ii nici o sansa reala sa sune.
Te inteleg si imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva. Stiu prea bine cum ii ... Sa te simti pierduta ... Sau sa stai la bar, la ora 3 dimineata, zambind lumii din jur, dar gandindu-te "M-as dispensa de voi toti ... Daca l-as putea avea pe el."
Incerc sa fiu bine, dar nu pot. Nu imi pot crea un echilibru, o balanta intre mine si el.
Cum spuneam ... Chiar simt ca am de ales intre a avea o relatie cu mine, sau una cu el.
Sunt constienta ca momentul in care voi fi cu adevarat bine, va fi atunci cand el va pleca.
Eu nu am curajul sa ii deschid usa si sa il invit afara. Ar insemna sa imi fac rau singura ... Prefer sa ma rameasca el, decat eu.
Dar sti ce ii mai trist... ? Ca orice s-ar intampla, vom uita intr-un final, sau mai bine spus, vom trece peste ... o sa fim bine ... Un timp.
Pana la urmatorul.