Nu mai am putere să mă doară şi pentru tine, nu a mai rămas nimic de distrus.....din mine.
Nu imi face deloc bine sa vorbesc cu el. Cand vad ca ii apare numarul pe ecranul telefonului, ceva in mine se stinge incet. Ii ca si cand as primi un pumn in piept, care la propriu chiar doare. Ii de ajuns un mesaj ca sa imi strice toata buna dispozitie. As vrea sa nu imi mai spuna nimic , niciodata .... Sau cel putin, daca spune ceva, sa fie cu un motiv sau poate "scuze." As avea nevoie de asa ceva la fel cum am nevoie si de o incheiere la tot. Closure. As fi vrut sa il vad ... Asa ca de ultima data. Nu stiu cand voi putea trece cu adevarat peste asta. Cand va fi prima zi, in care nu imi va fugi gandul la el. " ... Cand te vei indragosti draguta. In momentul in care, El nu va mai avea loc in gandurile tale, deoarece nu ar mai avea unde sa stea si sa faca rau din umbra ... pentru ca altul, va face doar bine si il va izgoni." Cand ai puterea sa pleci e usor, sa ramai in urma este greu .. iar asta a fost prima mea relatie in care am fost capabila de asa ceva. Avand in vedere starea mea de melancolico-depresiva de astazi, va las cu parti din Jurnalul Evei, care parca, parca se potrivesc cu ceva din viata mea.
Te uiţi în oglindă ca să vezi epava care ai ajuns şi îţi dai două palme ca să te trezeşti la realitate. Te ridici de la nivelul -1 la care te afli acum şi încerci să te salvezi pe tine, nu o relaţia care nu mai există şi poate că nici n-a existat vreodată decât în mintea ta.
Când a fost vorba de mine, însă, m-am înşelat de cele mai multe ori. M-am închis în mine apoi şi am inchis usile, jurând că nu o să mai las pe nimeni să locuiască acolo. M-am transformat într-un colecţionar, strâng poveşti de viaţă la fel cum adună un pasionat de artă cele mai frumoase tablouri. Mă uit la iubirile altora şi incerc să le înţeleg mecanismul… În sufletul meu n-am găsit niciodată răspunsuri, aşa că le caut la alţii.
”Nu vreau să te fac să suferi “. De ce spunem mereu asta înainte să-i smulgem cuiva inima din piept? Mi-ai spus-o şi tu, de parcă dacă iei câteva cuvinte şi le împleteşti frumos după manual, cum au făcut atâţia înaintea ta, o să-mi fie mie mai bine. Nu-mi este. Nu mă încălzeşte cu nimic că îmi spui cuvinte, când eu îţi vorbesc sentimente…mă îngheaţă uşurinţa cu care îmi zici “Adio”. Acum ai inima mea în mâini şi mi-o întinzi…doar atât ţi-a mai rămas de la mine şi nu mai ai nevoie de ea. Nici nu mă uit la tine, n-o vreau! “Ia-o, iţi strig. Sau mai bine dă-i foc…poate aşa m-aş mai încălzi şi eu iarna asta.”Te urăsc atât de mult, încât aş vrea să te iubesc până nu o să mai rămână decât amintirea din tine. Tu să nu mai fii tu, tu să fii parte din mine, iar eu parte din tine, să te consum, să te urăsc cu dragoste, să te strâng, să te mângâi, să te rup în două şi să calc în picioare partea din tine care a trezit la viaţa tot ce e mai rău şi mai urât din mine. Vreau să suferi şi tu, să plângi, să te doară, să strigi. Vreau să te mângâi cu o mână, iar cu cealaltă să-mi las urmă în carnea ta, vreau să te rup în bucăţele şi tot eu să te lipesc înapoi în mine. Iubirea şi ura mea pentru tine nu au margini…numai iubirea ta pentru mine e un capitol la care ai pus punctul final.
Cât despre cel iubit…n-am să înţeleg niciodată plăcerea lui de a-l nimici pe cel care-l iubeşte. Plăcerea de a-i transforma inima într-un joc de darts în care caută să găsească punctul cel mai vulnerabil. Şi aruncă săgeţi una după alta, în timp ce celălalt stă şi îşi acceptă soarta ca un Hristos răstignit pe cruce. Pentru că iubirea nu doar te ia de mână şi te mângâie pe creştetul capului, ea te aruncă la pământ şi te calcă în picioare, îţi râde în faţă şi te îmbolnăveşte, te face să îţi tuşeşti şi ultima urmă de umanitate din tine şi îţi zdrobeşte fiecare părticică din cel care ai fost cândva. După ce întâlneşti iubirea te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti…ori eşti un om mai bun, ori ultimul om de pe pământ. Oricum ar fi, iubirea nu te lasă la fel. Şi de acum înainte nimic nu o să mai aibă vreodată acelaşi gust… Te întrebi, apoi, dacă vei mai putea iubi vreodată atât de mult. Poate că nu. Dar măcar n-o să mai fii martir din nou.
Mă uit cu admiraţie şi groază la tine cum îţi place să fii sfaramată în bucăţi doar din satisfacţia morbidă de a te reconstrui singură la loc, cărămidă cu cărămidă, cu un entuziasm copilăresc, numai să-ţi îndeplineşti curiozitatea de a vedea ce iese…şi niciodată nu iese la fel, de fiecare dată când te întorci la mine eşti alta… în definitiv, fericirea nu te-ar putea mulţumi vreodată, e prea comună pentru tine. “
Dar îmbătrânim mai ales atunci când nu mai putem să fim fericiţi. Când am dăruit atât de mult în trecut, încât astăzi nu mai ştim cine suntem. Când ne consumăm atât de mult, încât nu mai rămâne din noi decât cenuşă.
Eu…mă simt cel mai bătrân copil din lume. Nu mă doare nimic, dar mă simt bolnavă. Port cadavre în mine, dar mai păstrez, totuşi, speranţa că mâine va fi mai bine. Sunt bătrână, dar recunosc cu inocenţă că mi-aş dori să fie totul mort pe dinăuntru; nu ştiu dacă ar fi mai bine, dar sigur mi-ar fi mai uşor aşa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu