Mi-a lipsit

Poate asa ii si cu noi, ca in citatul de mai sus. Poate atunci, eram amandoi niste copii imaturi care nu aveau ce cauta impreuna. Poate asta ii timpul potrivit.

Totul are un Poate mare in fata. Dar pana la urma... Nu asa ii viata? O incertitudine incotinua. Nu stim ce ne rezerva ziua de maine, iar asta ii motivul pentru care ar trebui sa traim prezentul cum trebuie.

Imi place faptul ca sunt in largul meu cu el. Ca de ani buni am trecut peste " Care ii mancarea/culoarea/animalul preferat". Imi place cum imi zambeste, cum vorbeste si mai ales ce persoana sunt cand sunt cu el.

Nu vreau sa grabesc lucrurile. Nu vreau sa ma arunc intr-o relatie la distanta. Nu vreau sa il incarc pe el cu asemenea lucuri, pentru ca nu merita. Il inteleg, avand in vedere ca abia acum invata din nou " sa traiasca ".

Sunt persoane pe care le regretam in trecutul nostru, dar nu in sensul rau, ci mai degraba " Imi pare rau ca s-a sfarsit inainte sa inceapa"
Asa a fost cu noi.
Ani intregi dupa ce l-am cunoscut, am cautat unul ca el. Cel mai aproape de performanta a fost Alex.

Stiu ca probabil nu ar trebui sa imi fac sperante, dar tocmai asta apreciez la el. Ca ma respecta. Ca vorbeste frumos. Ca suntem pe aceeasi lungime de unda si cel mai important, ca desi ii prea devreme, am discutat deja lucrurile astea.


Pentru prima data nu imi pun intrebarea " Va fi aici si maine?" " oare cat va dura?" "oare cum si cand se va sfarsi totul?"

Acum tot ce am in minte ii " Oare va fi ziua aia in care sa il fac sa se ataseze de mine? Sa se uite la mine, si sa nu isi doreasca nimic mai mult? Sa realizeze ca poate langa mine, ii va fi bine?

E un Poate mare, dar e un poate placut.