I guess this is goodbye

" Decat sa minti, ca ma vrei... Sufletul tu sa mi-l iei....

Mai bine pleci... si ne oprim.... o sa doara mai putin...."

Sunt pierduta, dar nu ratacita. Stiu care este drumul meu, stiu unde ar trebui sa fiu si unde sa ajung, dar oare ii de ajuns? De ce nu putem simti ratiunea si uita simtirea...?

Cand se sparge o farfurie, un geam se aude un sunet specific, dar cand ti se frange inima, ii doar tacere. Ai crede ca un lucru atat de important ar trebui sa produca cel mai mare zgomot. Aproape ca ai vrea sa auzi ceva, ca sa iti distraga atentia de la durere.

Cu dragostea se duc si sperantele, visele, lumina. Pana la urma, cu ce ramanem? Si cel mai important in cat timp ne vindecam?

Sunt momente in care pana nici lacrimile nu au rost. Stau in fata geamului, privind zapada si de o ora plang incontinuu. Am atatea motive, dar totusi nici unul. Cred ca nu mai pot. In jurul meu s-a format un colos cu care nu ma pot descurca. Ii prea mult... mult prea mult pentru mine.

Stiu ca lacrimile nu rezolva nimic, dar in momentul asta simt ca asta ii tot ce a mai ramas de facut. Sa plang pana voi fi bine. Pana ma voi elibera de tot.

Sti.... Nu ii ok sa te joci cu sentimentele altuia pentru ca nu esti sigur de ale tale. Nu ii ok sa demoralizezi pe nimeni. Nu ii ok sa accepti totul, fara sa oferi nimic si sa renunti la o persoana ca la un tricou vechi.

Ca sa uiti pe cineva, trebuie sa accepti ca unele persoane vin, ne ofera o lectie si apoi pleaca. As vrea sa fiu orgolioasa. Sa fiu dezamagita o data si sa pot intorce spatele SA PLEC.... Dar nu... Eu sunt genul de femeie care iarta orice. Stau, privesc in urma la tot ce a fost si imi spun in minte ca ar trebui sa te detest, dar nu pot, parca in ca astept sa mai faci ceva...

Inchid usa, schimb discul si golesc totul in cel mai indepartat sertar al casei cu speranta sa ramana el acolo iar eu sa fiu mai bine.

Nu mai pot ramane in orasul asta unde fiecare colt de strada ma doare. Stau in pat, cu un pahar de vin langa mine si nu imi pot inabusi un gand "Ce proaste suntem noi femeile""

In Cluj exista cineva care ma astepta. Care asteapta sa ii ofer o sansa sa imi demonstreze ca el ii cel care ar trebui... Si stiu ca ar putea sa fie, dar cum sa oferi cuiva o sansa, cand tu mai vrei defapt una ca sa indrepti lucrurile?

Cum as putea sa stau sa ma sarute, sa ma atinga altul cand in gandul meu este doar el?

Asta ii momentul in care sufletul imi este in genunchi dar trebuie sa il ridic... pentru ca a fost calcat destul.

Momentul in care uneori ii mai folositor sa iti pierzi speranta decat sa iti pierzi vremea sperand...

O sa incerc sa nu te detest o viata intreaga, indiferent ca asta ii singurul sentiment de care sunt in stare momentan. O sa imi repet la nesfarsit ca am fost persoanele potrivite, dar ne-am gasit la timpul nepotrivit....

O sa ma mint atat pana in clipa in care voi ajunge sa o si cred si asta nu pentru tine, ci pentru mine.

Sufletul meu nu merita sa ramana cu o amintire urata, avand in vedere prin cate a trecut pentru tine, dar tu... Tu nu ai merita onoarea de a ma mai privi in ochi vreodata.

Dar totusi... atat de mult as vrea sa ti-o ofer.... Proaste suntem Doamne.

Maine dimineata am plecat. Pentru prima data, nu stiu cand ma voi intoarce, deoarece nu am pentru cine. Ma sperie gandul asta.