Zi de Duminica

Exista carti pregatite sa te salveze. Carti si lecturi, pe care desi nu ai avut onoarea de a-ti delecta sufletul cu ele, le simti lipsa.

Sti ca ceva din tine, ii pierdut pana nu le descoperi secretul.

Fiecare are o asemea carte. A mea, ii "Povestile unei inimi " De Diana-Florina Cosmin

Ii duminica seara. Molesala si arsita zile sunt gata sa cedeze sub racoarea noptii. Usa terasei ii larg deschisa, lasand sa adie aerul rece. Patul ii invaluit de un miros de mosc, iar lenjeria dantelata, unghiile frumos pictate, iar parul aranjat, sunt un cadou de la mine... pentru mine.

E duminica. E ziua in care fiecare ar trebui sa avem macar putina grija de noi si de sufletelul nostru.

In continuare, va voi lasa sa va delectati cu cateva fragmente din cartea mea preferata.

• 
  Ori de cate ori ma enervam, cand parul imi statea aiurea sau dunga creionului dermatograf se nimerea stramba, o voce launtrica imi amintea, duios, ca undeva, pe lumea asta, pandeste acea femeie perfecta, la al carei deget mic n-as putea sa ajung nici urcata cu scara. Cel putin pana nu reuseam sa strunesc laolalta toate straturile personalitatii mele, la fel de complicata ca o haina cu prea multe captuseli, nasturi si funde, incat, orice as fi facut, un cordon ajungea sa atarne intotdeauna pe jos.

• Lucrurile pe care le lasam in urma, la finalul unei iubiri, nu le lasam, de fapt, in grija nimanui. Le lasam, cel mult, unul in grija celuilalt si, poate, in seama celui caruia-i pasa macar cu o secunda mai mult. in cea mai mare parte a timpului insa, nu e nimeni acolo sa aeriseasca incaperile in care nu mai stam, sa ude florile pe care nu le mai privim si sa ingrijeasca de iubirile carora le-am dat cu piciorul.

• Ma trezesc, in rastimpuri, intrebandu-ma unde se duc toate lucrurile pe care mi le-am dorit si nu le-am avut. si atunci imi imaginez un depozit nesfarsit in care se afla tot ceea ce s-a pierdut pe drum si n-a apucat sa ajunga la mine vreodata. O viata paralela in care am avut si casa de papusi, si mobilierul de portelan, si marile iubiri de la 15, 20 si 25 de ani. Doar ca, ghinion, ceasul care marca zilele si noptile din acea viata era defect. Mergea cand prea incet, cand prea repede, astfel incat toate momentele veneau decalat, mult dupa ce incetasem sa le mai astept.

• Dup-atata luptat cu singuratatile, am ajuns la concluzia ca secretul fericirii poate fi sa-ti privesti viata, macar din cand in cand, ca pe o garsoniera. Un spatiu stramt, pentru o singura persoana, pe care-l ocupi temporar, putand sa-l umpli doar cu ceea ce conteaza cu adevarat pentru tine, acum si aici. Cand intelegi asta, nu mai consumi bulimic, ci devii cumpatat si recunoscator. Pretuiesti clipele si le aerisesti, fara a mai incerca sa le-ngramadesti unele intr-altele, ca sa para mai multe si mai cu rost.

• Acum 100 de ani, femeile isi gaseau perechea cu care sa traiasca iubiri ca-n povesti dintr-un total de maximum 50 de barbati vazuti la fata intr-o viata intreaga. Noi, femeile high-tech, abia daca reusim sa incropim ceva cat de cat asemanator cu dragostea din cei 4.500 de prieteni de pe Facebook si 500 de followeri pe Twitter. Nu-i de mirare ca, ori de cate ori gasim ceva care aduce cat de cat cu ceea ce cautam, ne intrebam mereu daca nu ar trebui sa mai asteptam pret de o zi, de o saptamana, de inca 1.000 de prieteni.

• Exista vremuri pentru fluturasi traiti in anticamera iubirilor si pentru bluesuri dansate doar de dragul muzicii si al spectacolului, nu neaparat ca o declaratie de iubire pentru cel care ne tine in brate. Odata cu trecerea timpului insa, intamplarile vietii ne confera imunitate la lucrurile care ne faceau candva fericiti si ne arunca bucuriile de demult in lada cu maruntisuri. Nu devenim mai cinici, ci doar mai greu de multumit cu infuzii punctuale de adrenalina.

• Am simtit privirea lui Patrick asupra mea, grea si intepatoare. stiam ca rascoleste in dulapul din suflet dupa cele mai delicate manusi de box cu care sa-i aplice teoriei mele, si-asa subrede, un croseu care s-o faca knockout. Apoi m-a privit cateva secunde, cu ochiul doctorului care trebuie sa-i spuna pacientului imbracat ca Superman si de-abia urcat pe pervazul geamului ca nu este deloc un supererou cu mantie de otel, ci un simplu individ in colanti, care sufera de halucinatii. ,,in doi ani, alti oameni se cunosc, se indragostesc si mai fac si-un copil”, au tunat cuvintele lui, dintr-o singura suflare. ,,Tu, in doi ani, nu ai facut altceva decat sa suspini dupa acelasi individ care a avut o mie de sanse si le-a ratat una cate una!

• Pare o coincidenta cinica, insa de multe ori am avut impresia ca nenorocul in dragoste se proiecteaza, ca intr-o ecuatie mazgalita gresit de un matematician distrat, si asupra locurilor pe care le frecventezi cu viitoarele ,,foste iubiri”. A fost de-ajuns sa bem de vreo trei ori cate un capuccino vienez cu multa frisca si sa numim locul, in treacat, ,,cofetaria noastra”, ca vitrinele decorate cu briose s-au si transformat, cat ai zice ,,nu te mai iubesc”, intr-un tantos sediu de banca. Pe langa care, ciudat lucru, parca mai simt inca, in treacat, aroma de cafea proaspata.

• Memoria de durata seamana cu un perete plin cu rafturi si agatatori asezate la milimetri distanta unele de celelalte. Uneori, cele mai insignifiante detalii raman atarnate de niste cuie atat de inalte, incat nu mai izbutesti sa ajungi niciodata la ele. Asa ca dainuiesc acolo, ruginind, pentru totdeauna. Privind inapoi, toate secretele de viata si de moarte de altadata ma fac acum sa rad si-mi dau seama ca, de-as fi avut curajul sa le dau glas, nici lumea n-ar fi crapat in doua si nici viata mea nu s-ar fi surpat din temelii.

• Punand in oglinda perspectiva de a participa la nunta de una singura cu perspectiva salvarii disperate a aparentelor, am decis sa fac un gest extrem: sa selectez un partener de nunta dintre fostii mei. Cerebral, fara nicio tresarire de emotie, ca si cum ai alege un kilogram de mere din piata, pentru o cina de gala, gandindu-te numai la cat de bine vor arata in fructiera asezata in fata musafirilor. Dupa ani intregi petrecuti in cautarea iubirii perfecte, ajunsesem sa caut cea mai eleganta forma de a esua: ,,Cine, eu? Nu, n-am ridicat steagul alb, asa tin eu mana de obicei, mai sus…”.

• Imi place sa cred c-am invatat sa fac loc iubirii in viata mea, dar inca ma mai rasfat cu placerea de a aştepta anumite lucruri si anumiti oameni. Fara teama, doar savurand bucuria sosirii lor intr-o viata pe care m-am straduit s-o chivernisesc cat mai atent. La 16 ani, ideea ca voi avea de asteptat pe putin 10 ani, pana sa-l gasesc pe cel pe care-l aşteptam, mi s-ar fi parut inspaimantatoare. Dupa 10 ani de casatorie va fi, probabil, una dintre amintirile cele mai placute ale tineretii mele. Un gand senin din vremurile in care totul mi-era inca necunoscut, sigurantele erau sperante vagi si dragostea era doar un nor de fluturi. Din vremurile in care inca-mi mai permiteam luxul de-a astepta iubirea.

• Nu mi-am dorit niciodata sa fiu altfel. Niciodata. Dimpotriva, mi-am dorit din tot sufletul sa fiu la fel ca toate celelalte. Sa ma potrivesc in peisaj, sa dovedesc aceeasi lejeritate in relatii, emotii si scopuri, ca si cum toata viata asta ar fi o ampla repetitie, in care orice ai face ,,nu se pune”, ca la jocul de v-ati ascunselea. O viata de proba, in care nimic nu e definitiv, asa ca poti sa tropai in voie pe coridoare, prin vieti sau relatii, fara sa te gandesti la consecinte.

• Privind retrospectiv, mi-as fi dorit totusi ca barbatii care nu m-au iubit sa-mi spuna adevarul. Sa-mi spuna motivul. M-ar fi durut mai putin decat minciunile lor banale si as fi inteles, poate, ca sunt prea anosta, prea lipsita de stralucire, prea plictisitoare, prea neasemanatoare cu tipul lor de femeie, prea grasa ori prea slaba sau orice altceva. N-ar fi fost un gand placut, dar as fi stiut exact ce ma doare. Traind in ceata confuziei, am crezut ca sunt toate cele de mai sus. si m-au durut toate, pe rand

• In fiecare dintre noi traieste o Zoe care a luat de bun sfatul lui Tipatescu si al lumii intregi: s-a inarmat cu stoicism si a facut exact ceea ce asteptau cei din jur de la ea. A devenit ,,barbata”. Nu vrem sa fim protejate, pentru ca asimilam rasfatul cu slabiciunea. Vrem sa fim tratate ca egale ale barbatilor, dar fara partea cu berea, uitatul la meci si glumele de prost gust. Vrem sa fim iubite, dar nu ne dam seama ca un barbat are tot atata spatiu de manevra cu noi cat are un sofer care vrea sa intoarca un jeep intr-o garsoniera. Volan dreapta, perete. Volan stanga, perete. Volan inainte, nicio sansa. Singura varianta: datul inapoi.

• Chiar dac-ar fi sa incercuiesti cu rosu, una cate una, toate zilele pana in momentul in care l-ai cunoscut pe ,,el”, asta nu va insemna ca le-ai sters. Doar le-ai arhivat. Unele sertarase ale memoriei ar trebui marcate cu ,,periculos” si incuiate cu cheia. Numarul lor ar trebui trecut pe un opis secret cu locurile in care e interzis sa scotocesti, ale caror lacate n-ar trebui sa le zanganesti si nici sa le tentezi vreodata cu priviri, pentru ca incuietorile sunt slabe si ar putea sa cedeze brusc, iar amintirile sa vina, toate, peste tine

• Si singuratatile vin pe marimi. Singuratatile mari sunt cele traite intens, pentru niste perioade de timp atat de lungi, incat incep sa semene cu vecinatatile deschise spre infinit, de la matematica. iti aduci aminte exact cand au inceput, dar nu stii niciodata cand se termina, iar daca trece suficienta vreme, aproape ca nu mai tii minte cum e sa fii vecin si cu altcineva in afara de tine insuti.

• Oricat de greoaie si de impenetrabila ar fi fost geografia care ne despartea, intre noi ramanea un rift neinchipuit de mic, dar atat de adanc, incat, daca apucai sa scapi inauntru ceva din tine, ti-ar fi fost imposibil sa te mai regasesti vreodata