In vitrina

"Spune-i iubirii sa nu indraznesca sa imi bata la poarta, ca nu sunt acasa si nu ma intorc nici maine."

Cred ca cea mai groaznica singuratate, ii singuratatea in doi. Da, daca ar fi sa il intrebi pe Alex, noi doi nu avem nici o problema. "Are Iulia ocazional cate o criza de nebunie, provenita din nimic, dar in rest ii ok"

Daca ar fi sa intrebi oamenii care ne vad si ne cunosc doar putin, suntem "adorabili" impreuna.
Dacar ar fi sa ma intrebi pe mine... Nici nu as sti cu ce sa incep.
In decursul de un an de studiat comportamentul lui, am ajuns la concluzia ca Alex ii genul de persoana pentru care "bine" inseamna sa stie ca sunt acolo. Ca raspund la telefon o data pe zi cand suna si ca sunt in casa, cuminte si linistita.

Da, cand ne intalnim totul ii perfect. Mai mult ca perfect, ideal. In clipa in care fiecare pleaca catre casa lui, ceva se rupe.
De multe ori ma simt ca o papusa. O scoti din vitrina, o arati celorlati copii , sa vada cat de draguta ii si apoi o pui la loc pana se asterne destul praf ca sa te gandesti ca ar trebui sa ai putina grija de ea. Nu de alta, dar mai sunt copii care nu ti-au vazut jucaria perfecta.

Am momente cand am senzatia ca relatia noastra ii una de imagine, in care eu stau , si astept, si ma uit la telefonul care nu suna , asteptand sa imi zica nenorocitul asta mic de care mi-am legat viata "Azi vreau sa te vad"

Si pana la urma, nici macar nu ii asta partea cea mai trista. Cel mai trist lucru ii ca stiu ca ii pasa, doar ca eu am nevoie de mai mult decat ce poate el sa imi ofere.
Si noapte si zi, stau si ma intreb... Cand o sa realizeze naibii ce are cu adevarat langa el..?

Si ma rog... Sa mai am putere, rabdare. Sa lupt in continuare pentru el... Sa nu ma trezesc intr-o dimneata ca sunt goala pe interior, sa renunt si sa imi continuui viata fara el.... Pentru ca stiu ca nu ar merita asta, dar in definitiv si la urma urmei, nici eu nu merit sa ma simt "a lui" doar 3 zile din 7.