In pat cu dusmanul

" Hai la mine, sti ca tot pe tine te iubesc "

Ma uitam la el si nu imi venea sa cred cum poate sa fie atat de calm si zambaret. In sufletul meu totul era spart si indiferent cat super glue ar incerca sa puna nimic nu ar mai fi la fel.

Il iubeam dar il si uram in aceelasi timp. Nu vroiam sa ii mai dau ocazia sa mai puna mana pe mine vreodata. In prima parte a serii, incercam sa ma feresc de saruturile lui. De el. De tot ce mi-a facut si in continuu imi va face.

Dar ca urmasa a Evei ce sunt, din nou, si din nou, am cedat sarpelui si am luat marul.
Din nou, i-am oferit dusmanului un loc langa mine..

Orgoliul nu vroia sa ma lase sa ma impac cu el, dar la dragoste, cine nu cedeaza?

Nu sunt ok nici acum. In mod normal, faptul ca pot spune " Daa suntem impreuna" ar fi trebuit sa ma calmeze... Dar in continuare, ma invarst prin casa, nu pot manca, sudez tigarile si traiesc din cafea. Inca am un presentiment urat...

Inca nu il pot ierta ca a renuntat atat de usor la mine, indiferent ca s-a intors.
Sincer, a avut noroc. Daca mai intarzia  cateva zile, Alex era istorie.

Iar cel mai ciudat lucru... Nu am putut sa plang. Am incerc o zi si o noapte. Nici o lacrima. Ma asteptam sa ii sar in brate implorandu-l sa se intoarca la mine de cum a intrat pe usa... In schimb, nici nu il putea privi in ochii.
Simteam ca nu merita nici privilegiul asta.


Inca il iubesc, sunt ferm convinsa de asta.. Dar... Am ajuns la un stadiu unde nu il mai pot ierta.
Ce bine ne ascundem cateodata lacrimile... Nu ne mai curg din ochii, dar ne ineaca sufletul.