femeia cu ochii umflati de plans

“Ai văzut-o de atâtea ori (cel mai des în oglinda din baie) Ştii bine că femeia nu plânge niciodată fără motiv, fără o idee fixă care nu iese din ea decât în formă lichidă şi sărată. Dacă zâmbetul mai are şi nuanţe false, lacrima nu prea minte, decât la actriţe (şi nici atunci nu-i sigur că nu plânge personajul bine instalat în ele).

Dar în liniştea lumii, cel mai adesea se aude plânsul femeilor. Plâng când iubesc, căci la ele iubirea se instalează exact acolo de unde izvorăsc lacrimile… Plâng când li se nasc copiii, plâng de duioşie şi de nimicuri, plâng de dor şi de bucurie, plâng de durere şi de singurătate, plâng de ciudă pe ele însele, plâng de nenoroc şi de neiubite ce se simt uneori…

Ce rămâne după un plâns năprasnic? Nişte ochi umflaţi şi trişti, un munte de şerveţele şi nici o soluţie imediată. Dar parcă răsare din noi o putere pe care ne putem sprijini, deci ne putem ridica singure, în lipsa unui umăr iubit, a unui ‘în braţe strâns’, a unor buze care să sărute lacrimă după lacrimă…

Sensibilitatea din noi are nevoie de lacrimi. Poate că în ceaţa unui plâns calificat, de femeie care iubeşte degeaba, de femeie uitată sau părăsită, de mamă chinuită, se află cele mai multe răspunsuri despre cine suntem, cât de frumoase şi de vii şi de minunate suntem.

Când plânge o femeie, nu întotdeauna un bărbat e de vină, dar el e mereu una dintre lacrimi…”

Mihaela Rădulescu – Nişte răspunsuri