1 octombrie

In 1 octombrie anul trecut, pe vremea asta, imi luam la revedere de la Sibiu si plecam cu o inima franta, o prietenie deceptionata in Cluj. Imi promisesem singura o viata solitara si o revenire... Cel putin psihica. Acum 2 ani, pe vremea asta, sufeream din nou. Ma vopsisem bruneta, ma mutasem de acasa si incercam sa ma recuperez dupa ce aproape era sa cad in patima drogurilor( cred ca e prima data, cand recunosc cuiva, pana si mie cu voce tare, ca daca as mai fi tinut-o asa, ajugeam dependenta). La fel, eram mai distrusa in interior ca niciodata.

Iar azi... Azi in 1 octombrie, stau pe terasa, bucurandu-ma de una din ultimele zile calde si privind luna plina.
Mai fericita ca de orice 1 octombrie din ultimii ani, mai "Implinita" cu vreo 10 kg ca acum 2 ani, dar.... Impacata.

Impacata cu mine ca persoana. Multumita de sufletul meu , de omul care sunt astazi si de persoana pe care o pot numi linistita "My other half."

Nu am dorit raul nimanui, niciodata(decat in momentele cand eram slaba si sufeream din cauza altora). Nu am cautat sa ma razbun. Am incercat mereu sa iert si sa trec mai departe.

Cred ca cea mai mare dezamagire a vietii, mi-a provocat-o Andra, apoi Teyto... Dar Teyto a fost copil mic. Pe Teyto nu am iubit-o niciodata si nici pe aproape ca pe Andra.
Acum un an si 2 luni, plangeam pe coridorul facultatii de litere. Nu stiam daca sa imi depun dosarul sau nu. Nu vroiam sa imi las prietena singura in Sibiu.
Totul se intampla cu un motiv in viata asta. Avem nevoie de anumite dezamagiri , ca sa putem sa crestem... Si trebuie sa acceptam ca unii oameni au fost doar pasageri ai trenului vietii noastre, ai calor statie a venit inante sa ne asteptam, sau sa ne dorim.

Le-am iertat pe amandoua si le-am iertat de mult.
Iar pe Andra .. Indiferent ce sa intamplat, dar cred ca intr-o mica parte a sufletului, mereu o voi iubi.

Dar poate daca nu le pierdeam pe ele 2 si pe Flaviu, nu as fi avut privilegiul sa o am pe Minerva si pe Alex in viata mea.
Minerva ii ingerul meu pazitor, iar Alex .... Alex ii jumatate din mine.
Lui Alex ii apartin toata si nici nu as schimba vreodata situatia.
Cand il privesc, vad tot ce am cautat vreodata.

Si stau si ma gandesc.... Oare a fost ca un fel de cadou de la Dumnezeu? Felul unei puteri supranaturale de a-mi spune " Uite, avand in vedere ce ai facut, prin cate ai trecut, ca te-ai schimbat si cait, o sa primesti ce meriti" ?

Alex imi este iubit. Alex imi este cel mai bun prieten. Alex imi este copil. Alex imi este egal. Alex imi este sot.

Alex este viata mea, si centrul universului meu... Iar daca pentru el si Minerva, a trebuit sa pierd 3 persoane, sacrifiul s-a meritat pe deplin.