Acasa..

Ura si iertare


Ura si iertarea sunt unele dintre cele mai puternice sentimente, alaturi de iubire, indiferenta etc care ne pot incarca pozitiv sau negativ, de-a lungul vietii.
Pe masura ce crestem, ajungem sa descoprim ca pana si persoana care nu trebuia sa ne dezamageasca vreodata, probabil o va face. Din aceste lucruri, se dzevolta negarea in prima faza, iar a doua ii cea de ura. Ura ii un sentiment care ne pune greu la incercare si face si cel mai bland om, capabil de orice. Ura este produsul unei vieti neimplinite si ii de multe ori creata din somnul nostru si mai ales din sanatatea noastra mintala. Ea este nebunia inimii, unul din putinele sentimente care nu calculeaza, nu cugeta niciodata si refuza sa vorbeasca limba ratiunii. Ura ii dureoasa, iar cu fiecare clipa ce trece, mananca tot mai mult din interiorul nostru, pana ne lasa complet goi. Razbunarea, ii facuta din ura, dar un lucru mai pretios ii iertarea.

Iertarea este un sentiment nobil, curat, de care nu multa lume este in stare. Dar desi iertam, un lucru ar trebui mereu tinut minte… Atunci cand ierti, ii oferi celuilalt inca o data ocazia de a-ti gresi. Numai cei curajosi stiu sa ierte. Oamenii pot fi mai iertatori decat iti poti imagina. Dar mai intai trebuie sa te ierti pe tine insuti.Trebuie sa te eliberezi de ceea ce te amaraste si sa mergi mai departe. Cel mai bine ar fi, daca in timp ce iertam, am putea sa si uitam. Sa stergem orice urma de durere cu aceeasi usurinta cu care stergem un geam, sau praful de pe noptiera.

In final, a ura ii un lucru usor, indiferent cat te macina pe dinauntru, dar a ierta este divin si extraordinar de greu. Oricine este capabil de ura, dar de iertare foarte putini.

Inchei acest eseu cu un citat, care sa conculzioneze tot ce am incercat sa exprim in randurile de mai sus.

Îi iertam adesea pe cei care ne plictisesc, dar nu-i iertam niciodata pe cei plictisiti de noi. François de la Rochefoucauld

Nu stiu daca in eseurile pentru scoala ar trebui sa scriem la propriu, ce ne macina, dar eu asta am facut in cel de mai sus.

In sfarsit sunt acasa. Sunt obosita atat fizic cat si psihic. Lasand la o parte mentalitatea deschisa, indiferenta si cele 1000 de bari si 500 de cluburi, Clujul este un oras alert. Nimeni nu sta pe loc. Toti se grabesc, cu capul in pamant spre trebuirile si viata lor. Nu sunt obijnuita cu o asemenea rapiditate. Simt intr-un fel, ca au uitat sa traiasca. Niciunul de pe strada, nu ridica ochii sa vada in ce oras minunat traiesc. Intr-o saptamana intreaga, nu am avut o ora, in care sa imi permit sa stau si sa lenevesc prin asternuturi.

Stiu ca in timp ma voi obijnui. In timp, totul se va schimba si poi putea avea puterea de a uita tot... Pentru ca de iertare nu am. Recunosc, cand ma gandesc la ei, imi fuge gandul cum le-ar sta intr-un sicriu. Nu mai pot ierta. Nu mai stiu cum, si nu mai am asemenea putere.

Si din nou, sunt in locul de unde a pornit totul.... Prefer sa am ocupatie si sa fiu rupta de oboseala, decat in Sibiu, orasul in care momentan, imi este imposibil sa zambesc........